O monografie „bine temperată“, de Bianca Burţa-Cernat

Recenzie de Bianca Burţa-Cernat la cartea Gabrielei GheorghişorMircea Horia Simionescu. Dezvrăjirea şi fetişizarea literaturii, publicată în Observator Cultural, nr. 589, 2011, (linkul aici).

Gabriela Gheorghisor - Mircea Horia Simionescu. Dezvrăjirea şi fetişizarea literaturiiCitesc cu plăcere, de vreo doi-trei ani, articolele Gabrielei Gheorghişor (n. 1980) din Ramuri, din Luceafărul sau din alte reviste – unde publică în mod constant: sînt cronici de carte echilibrate, pertinente, cu priză la text şi cu o argumentaţie limpede, elaborate cu o eleganţă deloc ostentativă. Calităţile deja probate în cronica de întîmpinare de această (tînără) voce critică – seriozitatea, consecvenţa, percutanţa, echilibrul, claritatea discursului şi abilitatea de a fraza expresiv – sînt confirmate şi la debutul editorial al autoarei. Eseul monografic Mircea Horia Simionescu. Dezvrăjirea şi fetişizarea literaturii – la origine o teză de doctorat susţinută la Universitatea din Craiova (sub îndrumarea profesorului Marin Beşteliu şi beneficiind de girul unor critici prestigioşi: Paul Cornea, Eugen Negrici, Gabriel Coşoveanu) – ar putea fi citit ca o bună, de altfel necesară didactic, introducere în opera unuia dintre prozatorii de mare anvergură ai literaturii române (şi nu numai din ultima jumătate de secol!).
Demersul Gabrielei Gheorghişor vine pe fondul diligenţelor întreprinse, de două decenii şi mai bine, în special de critica optzecistă – şi ulterior de o parte a criticii postoptzeciste (dacă mi se îngăduie termenul) –, întru susţinerea prozatorilor aşa-numitei Şcoli de la Tîrgovişte, receptaţi distorsionat în epoca de glorie a romanului esopic (cu excepţiile de rigoare, fireşte) şi, alături de onirici, recuperaţi după ’89, în contextul mult dezbătutelor reevaluări/ revizuiri canonice. Risipite prin periodice sau, după caz, adunate în volume de publicistică, articolele despre cărţile „tîrgoviştenilor“ – intraţi de pe la sfîrşitul anilor ’90 şi în manualele şcolare – au atins deja masa critică. Iar studiile compacte dedicate scriitorilor insolit-livreşti, (meta)ficţionari fantaşti ai Şcolii de la Tîrgovişte, nu au întîrziat nici ele să apară; fie că vorbim de În exerciţiul ficţiunii (1992), studiul lui Mihai Dragolea – în opinia mea cea mai subtilă analiză de pînă acum a prozei „tîrgoviştenilor“ –, sau de cartea din 1996 a lui Ion Buzera (Studiu critic despre „Şcoala de proză de la Tîrgovişte“), fie că ne referim la Primii postmoderni: „Şcoala de la Tîrgovişte“, volumul lui Ion Bogdan Lefter – criticul care, cred, s-a implicat cel mai mult şi cu maximă eficienţă, printr-o asiduă publicistică de susţinere, în acest proiect al revalorizării operei lui Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu şi Costache Olăreanu. Dacă însă Radu Petrescu beneficiază de – dacă nu mă înşel – două monografii de autor (prima, din 2000, a lui Mircea Benţea, Radu Petrescu. Farmecul discret al autoreflexivităţii; a doua, din 2010, puţin comentată deocamdată, a lui Nicolae Berindeiu, Radu Petrescu. Corpul şi textul), opera lui Mircea Horia Simionescu, pînă de curînd un clasic în viaţă, nu a constituit – pînă la cartea Gabrielei Gheorghişor (intrată în tipografie la cîteva zile după decesul scriitorului…) – obiectul unui volum de sine stătător.

 

Dincolo de parti-pris-uri

 

Scriitor de anvergură europeană, „un produs rafinat şi «de export» al spiritualităţii româneşti“ (cum notează Eugen Negrici în textul ce prefaţează eseul Gabrielei Gheorghişor), MHS nu este totuşi, din cîte ştiu, tradus (cum se întîmplă şi cu Mircea Ivănescu) – şi nu numai din pricina dificultăţilor pe care le-ar presupune transpunerea cărţilor sale într-o altă limbă şi pentru un cititor cu alt background cultural decît cititorul român… Mă tem, în pofida spectaculoasei creşteri a cotei autorului, în ultimul deceniu, la bursa românească a valorilor literare, mă tem că (încă) puţini îşi dau seama că a traduce şi a promova în afară Tetralogia MHS-istă ar însemna, de fapt, a promova nu un autor izolat, ci o literatură. Autoarea cărţii de faţă semnalează, în grabă, această (curioasă, zic eu) absenţă a traducerilor din MHS, dar nu-i discută cauzele; şi asta, bănuiesc, din două motive: din teama de a nu periclita neutralitatea critică/ academică a lucrării prin avansarea pe teritoriul actualităţii imediate şi totodată din cauza unei mai scăzute receptivităţi la contexte socio-literare mai largi.

Gabriela Gheorghişor îşi propune ca, situîndu-se dincolo de parti-pris-uri (ideologice ori de altă natură), păstrînd egală distanţă faţă de „entuziasmul iconodul“ şi „prejudecăţile minimalizatoare“, să examineze corect, echilibrat şi cu mijloace adecvate proza MHS-istă, fără a se sfii, ne avertizează ea încă din capitolul preliminar, să aducă în discuţie în afară de „îndrăzneala, fantezia şi virtuozitatea“ autorului monografiat, „«abuzurile», scăderile, părţile vulnerabile“ ale unui scriitor „extra(-)ordinar“. Pornind de la acest principiu deontologic, Gabriela Gheorghişor procedează just şi marchează, în felul acesta, în mod lăudabil, diferenţa faţă de acei monografi care, pradă unei admiraţii fără rezerve pentru opera examinată, îşi transformă demersul exegetic într-un demers apologetic. (Principala obiecţie – ce rămîne de discutat şi de nuanţat şi, din punctul meu de vedere, nu întru totul justificată sau, în orice caz, inabil formulată – a Gabrielei Gheorghişor este că, în literatura MHS-istă, „inflaţia metaliterarului sufocă deseori epicul, iar prin recurenţa aceloraşi idei produce o senzaţie de saţietate, favorizînd plictiseala“.) Numai că, din teama de a nu se abate, printr-un exces de aprecieri superlative, de la principiul unei critici lucide ce nu-şi face idoli din autorii studiaţi, autoarea cărţii ocoleşte ori ambiguizează atît de necesara judecată de valoare. De importanţa, în literatura română, a literaturii-experiment practicate de MHS nu cred că se mai îndoieşte azi nimeni; aş fi vrut să pot desprinde, însă, dintr-o monografie dedicată scriitorului, (şi) punctul de vedere al monografului, exprimat mai puţin ezitant, în legătură cu o mai precisă situare a lui MHS într-o ierarhie (desigur, inevitabil subiectivă) a prozei româneşti. Cît de important e, altfel spus, autorul Ingeniosului bine temperat printre prozatorii noştri de vîrf? Gabriela Gheorghişor nu riscă o judecată în această privinţă. După cum, de altfel, nu riscă nici în avansarea unor ipoteze interpretative. Precauţia (pînă la un punct benefică, de la un punct încolo constrîngătoare) este atitudinea pe care a ales să o adopte, consecvent, în cartea sa de debut. Precauţie manifestată fie prin evitarea unei tranşante afirmări a valorii de vîrf a prozei MHS-iste, fie – în altă ordine de idei – printr-un soi de timorare în faţa unor opinii critice consacrate şi care par să fie percepute de tînăra exegetă ca inatacabile.

O lectură atentă

O mai vizibilă delimitare (sigur, acolo unde este cazul) de „autorităţile“ critice – cu mici excepţii (Marin Mincu şi Cristian Moraru), reverenţios citate – i-ar fi dat autoarei mai multă libertate, permiţîndu-i să fie (cum, de altfel, este nu de puţine ori în cronicile sale) într-o mai mare măsură ea însăşi, să fie mai „personală“ în interpretare. După o situare minimală a prozei „tîrgoviştenilor“ în contextul „istorico-politic şi estetic“ al anilor ’60-’70 şi după un scurt (de doar 25 de pagini) capitol biografic – bine scris, dar care ar fi meritat extins –, Gabriela Gheorghişor survolează, nu fără o anumită rigoare!, meta- şi autoficţională a lui MHS, alegînd drept „cale de acces“ poetica (explicită şi implicită) a autorului:

„Fragmentar, critica literară a discutat deja, pe bună dreptate, despre intertextualitate, despre o poetică a parodiei, a farsei literare, despre autobiografism, despre metaficţionalitate ş.a. Aceste elemente se regăsesc, în proporţii variabile, în toate volumele de proză şi, mai ales, în capodopera scriitorului, tetralogia Ingeniosul bine temperat. Însă prin ce metodă se adună şi se armonizează ele în cadrul întregului? Pentru a nu reduce diversitatea şi complexitatea operei lui Mircea Horia Simionescu la una sau alta dintre micro-poeticile amintite vom încerca, în primul rînd, să identificăm o (supra)poetică atotînglobantă. Ipoteza noastră este că modul în care operează prozatorul – prin acţiunea sa ambivalentă, de reciclare şi analiză, respectiv, de refuncţionalizare şi sinteză a unor materiale livreşti şi a unora autoreferenţiale – seamănă cu tehnica bricolajului. În funcţie însă de dominantele (tematice, formale, procedurale ale) volumelor […], vom privilegia pe rînd, de-a lungul capitolelor lucrării, intertextualitatea (ludică, ironică şi parodică), autobiografismul şi autoficţionalizarea, metaficţionalul şi autospecularitatea“.

Gabriela Gheorghişor îşi descrie corect demersul interpretativ. După cum, în linii generale, descrie/ prezintă şi analizează corect şi adecvat (fără nici un fel de derapaje interpretative), recurgînd avenit la citate numeroase şi lămuritoare, textul MHS-ist. E evident că, odată confruntată cu textul propriu-zis, aflată în interiorul acestuia, exegeta se simte în largul său. Ceea ce compensează întrucîtva insuficienta abilitate în interogarea contextelor. (În acest sens, fixarea contextului receptării, într-unul dintre capitolele finale, dar şi pe parcursul lucrării, ar fi presupus o abordare mai sistematică şi mai puţin expozitivă.)

Onestă introducere în opera lui MHS, scrisă cu inteligenţă şi cu talent, corectă în datele de pornire şi coerentă în argumentaţia de parcurs, bazată pe o lectură atentă a autorului examinat şi a unei suficient de întinse bibliografii critice, totodată vertebrată de recursul la repere teoretice firesc asimilate (de la teoriile intertextualităţii la teoria lecturii), Mircea Horia Simionescu. Dezvrăjirea şi fetişizarea literaturii nu are ambiţia exhaustivităţii, dar o are, cu siguranţă, pe aceea a pertinenţei. Ceea ce, mai ales pentru o carte de debut – dacă adăugăm şi celelalte calităţi, deja numite, ale exegetei –, nu e puţin lucru.

Gabriela Gheorghişor

Mircea Horia Simionescu. Dezvrăjirea şi fetişizarea literaturii

Prefaţă de Eugen Negrici

Editura Muzeul Literaturii Române, Colecţia „Aula Magna“, Bucureşti,

2011, 276 p.