Coperta C Regman 6 mai.cdr

Cornel Regman – Poeți și prozatori tineri în anii ’70–’90

Prima observație pe care această carte o provoacă ține de utilitatea ei. E foarte bine să avem grupate meticulos toate cronicile pe care Cornel Regman le-a dedicat tinerilor autori din anii 70-90. Până acum acestea erau risipite în volume mai degrabă inaccesibile. Un repertoriu al lor face îngrijitorul ediției, Ștefăniță Regman, într-o notă finală care însoțește culegerea.

Product Description

Cronică și piață a ideilor

Prima observație pe care această carte o provoacă ține de utilitatea ei. E foarte bine să avem grupate meticulos toate cronicile pe care Cornel Regman le-a dedicat tinerilor autori din anii 70-90. Până acum acestea erau risipite în volume mai degrabă inaccesibile. Un repertoriu al lor face îngrijitorul ediției, Ștefăniță Regman, într-o notă finală care însoțește culegerea. Ce se poate constata mai întâi e că preocuparea criticului pentru literatura in statu nascendi, cum singur numește scrisul debutanților, a fost mai mult decât o ocupație „de weekend”. Căci dacă Regman nu s-a dedicat compulsiv recenzării producției juvenile, așa cum a făcut în epocă Laurențiu Ulici, el rămâne totuși până astăzi un comentator de o acută mobilitate (nu doar stilistică) al ideației literare a acelor ani. Am făcut de multe ori exercițiul acesta, mai ales în cazul autorilor din „întunecatul deceniu nouă”, cei mai mulți dintre ei cenacliști de luni. Nu mă interesează cât de exact a scris Regman despre fiecare dintre ei. Un cronicar trebuie să fie atât de exact cât i-o cere propriul gust. Ce știu e că lecturile din partea a doua a unei cărți ca Dinspre „Cercul Literar” spre „Optzeciști” se numără printre cele mai palpitante intelectual „prize critice” din câte le-au fost consacrate unor Mircea Cărtărescu, Marta Petreu et alii. Reluând, cum spuneam, o parte din conținutul cărții din 1997 și completându-l cu texte provenite din alte sumare (Colocvial, De la imperfect la mai mult ca perfect, Ultime explorări critice…), volumul de față lărgește impresia de panoramă așa zicând discontinuă. Nu toate numele care, știm din alte sinteze, ar fi meritat să apară aici chiar apar, pe de altă parte, nu toți cei discutați de Regman sunt autori de prima mână. Dar scăpările, ca și prisosurile, n-au nici o importanță. Contează că mulți dintre scriitorii ce păreau fixați definitiv în câte-o formulă interpretativă standard, uneori avantajoasă (căci, pentru ochiul care privește, chihlimbarul pune în valoare insecta) sunt pur și simplu resuscitați. Uneori, o sugestie face cât două relecturi. Dau un simplu exemplu: păstram, față de cel de-al patrulea volum al lui Adrian Popescu, Curtea Medicilor, o imagine univocă. O legam de faimoasa familie a Renașterii italiene (în buna tradiție a Umbriei). Asta până când, citind cronica lui Cornel Regman, am descoperit un sens surprinzător de concret la acest poet asociat în genere cu diafanul: ar fi vorba despre o zonă a Clujului, situată între Biblioteca Universității și Grădina Botanică, un cartier, cândva, al clinicilor. La ceva distanță, dar despre același poet, criticul notează un vers, „jarul ultimei surori îmi arde degetele fără milă” (p. 90), celebrând o marcă de țigări (K.D.), pe care îl denunță fără amânare, reluând scenariul cunoscutei execuții maioresciene de la 1867: „Trăiască pipa consolatoare….”

Ce-i drept, pe Adrian Popescu îl cruță de o sentință prea radicală. Se miră doar de naivitățile și excentricitățile unui poet matur (cu alte cuvinte, născut matur…). La fel cum va proceda și cu alți „echinoxiști” din același prim val (de tipul lui Horia Bădescu sau Dinu Flămând), cărora le va pune degetul pe fiecare rană lirică. „Dracula Vodă, om mătăsos/ trece prin moarte și nu se taie”, scrie, de pildă, ultimul, spre deziluzia lui Cornel Regman. Nu e singura asprime a criticului. Mai există și altele, chiar în corpul acestui volum. Senzația mea e totuși că s-a exagerat când s-a vorbit despre autorul acestor foiletoane ca despre un critic „rău” sau măcar „malițios”. Și mă bucur că, în prefață, Gheorghe Grigurcu ține, la rândul său, să scurteze picioarele acestei prejudecăți.

Spuneam la început că avem de-a face cu o carte utilă. Sigur, asta și în ce privește  bibliografia unor autori (frecventați de obicei prin filtre mai mainstream). E important ca, de exemplu, Daniel Bănulescu să se emancipeze de etichetele pe care fixate de propriii congeneri. După cum e salutar ca Ion Mureșan să fie, odată pentru totdeauna, eliberat de excelența sufocantă a Izgonirii din poezie cu care se încheia primul său volum. Cornel Regman e primul critic care indică în clar, cum se spune, anumite puncte nevralgice în Cartea de iarnă, deschizând în contrapartidă ochii la splendorile din cuprinsul Poemului care nu poate fi înțeles (1993). Foarte curioasă e dimensiunea bacoviană pe care o găsește scrisului lui Mureșan. Mai mult decât oriunde altundeva, ea s-ar vedea în Convorbiri cu diavolul, o replică, zice criticul, la autorul Scânteilor galbene. Ceea ce e o ingenioasă încercarea a lui Regman de a stabili numitorul comun al și-așa eterogenului grup al generației optzeci.

Voi reveni mai încolo. Deocamdată, vreau să insist asupra schiței de profil pe care i-am putea-o trasa lui Cornel Regman în această ipostază a lui (de cronicar al tinerilor autori). Spuneam că portretul de critic caustic nu-l prinde. Regman nu e un al doilea Cioculescu decât dacă privim lucrurile de la foarte mare distanță. Altminteri, ce-i apropie ține mai degrabă de „metodă” decât de „umoare”. Ca și înaintașul său de la Revista Fundațiilor Regale, Regman are patima ansamblului chiar în textele scurte, care n-ar trebui să se vrea altceva decât niște „dări de seamă”, cum se spunea cândva. De obicei, protocolul e acela al recompunerii sintetice a întregului inventar de relații. Fără a fi un erudit de tipul lui Nicolae Balotă (colegul său de „Cerc”), Cornel Regman are patima comparatismului înalt. Și e, cel puțin în ceea ce constituie domeniul său de predilecție, excelent informat. Se poate urmări cu voluptate textura de influențe a multora dintre articolele reluate aici. Convenția fiind aceea că dialogul e continuu, important pentru critic e să discearnă cât e livresc și cât e mimetism servil (există câțiva autori din anii șaptezeci susceptibili de așa ceva), apoi cât din livrescul respectiv e pulsatil și energic (cazul Șerban Foarță) și cât e simplă transcripție apteră (cazul Dan Verona).

Așa încât, oricât de reținut ar fi în emoții, ne putem da seama că apariția generației optzeci reprezintă, pentru critica lui Regman, o veritabilă feblețe. De la p. 157 încolo, adică odată experimentul tardomodernist încheiat, cartea devine un spectacol. Încep Cărtărescu, Stratan, Iaru, Coșovei, Mușina, Cârneci, Stoiciu. Toți cei care contează. E momentul să mă refer la alte două prejudecăți care însoțesc cu tenacitate scrisul lui Regman: aceea că marele lui merit ar deriva din arta formulării (pe fondul unor argumentații, se subînțelege, de capricioase) și aceea că, pe urmele unei rubrici susținute cândva, Regman ar fi făcut toată viața nimic altceva decât „cronica cronicii literare”. Ambele remarci sunt profund amendabile. De fapt, în virtutea unui empirism de cea mai bună calitate, acesta e convins că soarta unei cărți depinde în chip necesar de morfologia pieței ideilor în care cade. Nu, așadar, cum cred impresioniștii, de capitalizarea unui număr suficient de mare sentințe favorabile. Or, o idee se poate impune doar compensând ideea de semn contrar. Fie prin „spiritul” de descendență voltairiană (în care, e lucru știut, Cornel Regman a avut puțini rivali) care elimină, în planul opiniei, orice concurență neavenită; fie prin „competiție” directă, și aici intervine lupta „corp la corp” pe care Cornel Regman o poartă cu alți colegi de magistratură. A rămas, cred, în amintirea tuturor, titlul unei cronici a sale, Îngerul a strigat, criticii s-au predat, despre romanul lui Fănuș Neagu (și, mai ales, despre laudele fără rezervă pe care acesta le-a întrunit la apariție). Mi se pare emblematic, în măsura în care vorbește despre un adevăr trist și, din păcate, longeviv: sentimentul că, în condiții de unanimitate impusă, dialogul e retezat. Iată ceea ce-l înspăimântă cel mai tare pe convivial-pătimașul autor al acestei cărți.

Altminteri, cât încă se mai poate discuta, cât încă mingea e în teren și nu undeva împotmolită între ațele fileului, totul se joacă. Sunt multe cronici remarcabile în cele peste patru sute de pagini ale cărții. Dacă ar fi, însă, să aleg una despre care ar merita vorbit nu doar din zori și până-n seară, dar și, cu formula lui Topîrceanu, „din seară până-n zori”, aceasta poartă numele Cărt(ur)ărește. E spațioasă (are douăsprezece pagini în această ediție, deci ar echivala cu trei pagini de revistă), ceea ce mi-o face imposibil de rezumat în detaliu.

Așa încât am s-o iau de departe. Știți discursul pe care Antoniu îl rostește în for în Julius Caesar-ul lui Shakespeare. A fost pus în scenă în interpretări strălucite (memorabil rămâne Orson Welles) a fost de zeci de ori comentat astuțios (inclusiv de către Roman Jakobson). E un fragment care ține, deja de cultura generală. Actul 3, Scena a II-a. O capodoperă de polemică eficientă. Care folosește citatul ritualic și respectul moderat pentru a pulveriza, pur și simplu, un ins (în cazul de față, Brutus, vinovat până-n vârful unghiilor). Replica e de fiecare dată devastatoare: „For Brutus is an honourable man”. Nimic insultător nu stă la temelia acestei, totuși, decapitări simbolice: „I speak not to disprove what Brutus spoke,/ But here I am to speak what I do know”.

Revenind la cronica lui Cornel Regman, rolurile se distribuie asemănător: în discuție e volumul Totul de Mircea Cărtărescu; adversarul e Eugen Barbu (articlierul impenitent din Săptămîna). Iar prima frază sună astfel: „«Cărtărescu vine din Kerouak», decidea acum doi ani un atoatecunoscător, Eugen Barbu” (p. 166). Ce urmează e un tur de forță cultural, aproape borgesian, în care „atoatecunoscătorului” fără studii filologice i se arată cam din câte locuri poate veni simultan un poet, un enorm poet (chiar dacă tânăr) atâta vreme cât are conștiința a ceea ce scrie și nu ia poza unui inspirat. Dându-i dreptate lui Barbu (dar o dreptate à la Brutus…) și prefăcându-se a nu înțelege intențiile maligne ale autorului romanului Princepele, Cornel Regman ruinează, pur și simplu, întregul serial intitulat La judecata de apoi a poeților, așa malonest și agresiv cum a fost.

Se întâmpla în 1986. Nu știu cine altcineva (dintre criticii cu semnătură grea) a mai tras cortina de pe publicistica lui Barbu, arătându-i nu culpele morale (asta e ușor, se poate face din vârful condeiului…), ci falimentul intelectual.

                                                                                                                                                                                    Cosmin CIOTLOȘ

Reviews

There are no reviews yet.

Be the first to review “Cornel Regman – Poeți și prozatori tineri în anii ’70–’90”