Farkas Jeno – Cvadratura Cercului (de la Sibiu)

Farkas Jenő – Cvadratura Cercului Literar. În dialog cu patru cerchişti: I. Negoiţescu, Ştefan Aug. Doinaş, Nicolae Balotă, Cornel Regman

24,00 lei

Prieten apropiat al cerchiştilor, Farkas Jenő are meritul de a-i fi provocat pe I. Negoiţescu, Ştefan Aug. Doinaş, Nicolae Balotă şi Cornel Regman să se dezvăluie încă o dată. Cele trei interviuri, două ocazionale, în sensul goethean al termenului, unul, acela cu Regman, premeditat şi mai elaborat, poartă amprenta singurităţii fiecărui cerchist. Iar farmecul lor este concurat de importanta valoare documentară a interviurilor. Este frumos că le avem şi că prin ele ne putem apropia de cei pe care îi simţim asemenea şi ni-i alegem, într-o îndreptăţită recuperare, drept familia noastră spirituală. (Marta Petreu, Cerchiștii sau profesorii pe care i-am ratat)

  • Autor : Farkas Jenö
  • Anul apariției : 2014

Product Description

Născuţi între 1919 şi 1926, cerchiştii sînt cu toţii de vîrsta părinţilor mei, deci generaţia lor mei, aşa că în 1976, cînd mi-am început eu studiile la Universitatea din Cluj, oricare dintre ei ar fi putut, teoretic vorbind, să-mi fie profesor. Nici unul nu mi-a fost.
Deşi unii dintre ei îşi începuseră, în anii 1940, cariera ca preparatori sau asistenţi la universitatea clujeană – Radu Stanca, I.D. Sîrbu şi Ovidiu Drimba au fost asistenţi ai lui Blaga, Eugen Todoran a fost asistentul lui D. Popovici, Nicolae Balotă a fost preparator la psihologie – nici unul nu a fost păstrat în universitate. Dimpotrivă, socialismul real în curs de instalare i-a măturat afară cu repeziciune, împreună cu unii dintre profesorii lor, cu Blaga, de pildă. În 1976, cînd mi-am început eu studiile, funcţionau în sistemul de învăţămînt superior numai Eta Boeriu, la Conservatorul din Cluj, Eugen Todoran, la Universitatea din Timişoara şi Ovidiu Drimba, la Bucureşti. Radu Stanca murise de 14 ani. Ceilalţi cerchişti erau risipiţi prin ţară – nu neapărat în posturi proaste, căci redactori la reviste sau edituri, funcţionari la Uniune etc –, dar nici unul la Universitatea din Cluj şi, cu excepţia Etei Boeriu, nici unul în Cluj. Căci între timp, după strălucitorul moment al afirmării prin Manifestul Cercului literar (mai 1943) şi prin Revista Cercului literar (1945), unii dintre ei trecuseră prin închisorile politice ale României, Cercul literar fusese spulberat în patru vînturi, iar cerchiştii rămăseseră fără nici un cuvînt de spus şi în privinţa Almei Mater din care ieşiseră – şi care, aflată sub vremi, s-a dovedit a fi nu o mater, ci o maşteră –, şi în privinţa culturii româneşti.

Format din Radu Stanca, I. Negoiţescu, Victor Iancu, I. D. Sîrbu, Eta Boeriu, Henri Jacquier, Ştefan Aug. Doinaş, Nicolae Balotă, Cornel Regman, Eugen Todoran, Radu Enescu, Viorica Guy-Marica, Deliu Petroiu, Ovidiu Cotruş, Ioanichie Olteanu, Wolf von Aichelburg, Arthur Dan, Ovidiu Drimba, I. Oană, Al Cucu, Ilie Balea, Dominic Stanca, Cercul Literar este cea dintîi strălucită rodire de grup a Universităţii din Cluj. El este produsul Universităţii clujene, refugiate, după cedarea Ardealului (1940), în „cetatea umbrelor”, cum numea Radu Stanca Sibiul. Ideologic vorbind, prin alegerea lui E. Lovinescu drept model inspirator, cerchiştii sînt a doua generaţie postlovinesciană, după cum subliniază, chiar în interviul din acest volum, Cornel Regman; prin invocarea modelului Maiorescu, ei sînt a patra generaţie postmaioresciană, învestită ca atare de E. Lovinescu atît prin scrisori private, cît şi prin  „Răspunsul…” public pe care marele critic li l-a dat. Totodată, Cercul literar a reprezentat prima generaţie postblagiană, ieşită din seminariile lui Blaga, pe de o parte, iar pe de altă parte din cenaclul Cercului, la care filosoful „mut ca o lebădă” era invitat anume pentru că tăcerea sa inducea, printr-un „magnetism” similar celui goethean, inteligenţa creatoare a cenacliştilor.
Cu ascendenţa maioresciană şi lovinesciană conştient asumată, cu influenţa lui Blaga inconştient dar adînc asimilată – inclusiv în textul Manifestului –, cu un  program universalist, antisămănătorist şi antitradiţionalist, Cercul literar reprezintă, cred, cea mai importantă mişcare cultural-ideologică născută la noi după generaţia ’27.
Ce-au vrut cerchiştii? Cu o rădăcină în Lovinescu şi Maiorescu şi cu alta în Blaga, ei au încercat să răspundă la aceeaşi întrebare, Noi pe ce cale evoluăm?, care a torturat intelectualitatea românească din secolul al XVIII-lea şi pînă astăzi. Iată cum sună, în Manifestul Cercului literar, variaţiunea cerchistă pe această tema dată: „Problema, intrată în discuţii aprinse şi purtate cu amploarea ce dă măsura însăşi a crizei, e aceea a sensului în care trebuie îndreptată tînăra noastră cultură, nevoită de împrejurările istorice să treacă peste veacurile de evoluţie ale culturilor apusene şi să-şi cucerească în cea mai mare grabă nivelul la care calităţile rasei o îndreptăţesc”. Iar prin soluţie: „Pentru noi, literatura română nu înseamnă un fenomen închis, petrecut într-o ţărmurire autarhică, nu o contribuţie pitorească la etnografia europeană, ci o ramură tînără a spiritualităţii continentale”, cerchiştii îşi declară deschiderea sincronistă şi aspiraţia universalistă spre continent.
Practic, cerchiştii au visat acelaşi vis pe care l-au avut şi generaţiile anterioare de intelectuali români: crearea unei culturi care să ne plaseze pe cerul înstelat al universalităţii. De la Şcoala Ardeleană pînă astăzi, intelighenţia românească intrată în contact cu Europa a făcut şi face eforturi sisifice să transforme realitatea românească după chipul şi asemănarea Occidentului; totul cu scopul, dublu, de a asigura civilizaţiei româneşti structura similară celei din Vest şi, totodată, de a spune lumii europene un demn „Sîntem şi noi aici!” din punct de vedere cultural. Dar în această zonă geografico-politică, ce face cîte o grupare culturală românească sau o generaţie desface, fără întîrziere, istoria. Ceea ce s-a făcut cu începere de la Şcoala Ardeleană pînă la al Doilea Război Mondial – smulgerea Principatelor de sub influenţa răsăriteană şi orientarea tuturor provinciilor, apoi a României, înspre Vest – a fost distrus într-o clipită după al  Doilea Război, prin înţelegerile dintre marile puteri, care ne-au plasat, printr-o trăsătură de creion, în zona de influenţă răsăriteană, a Uniunii Sovietice. Iar după 1990, intelighenţia românească a luat-o de la început.
Privind lucrurile pe termen lung, cerchiştii sînt şi ei o verigă de lanţ în această lungă strădanie, nu lipsită de dureri şi de umilinţe, de a convinge Europa că noi sîntem, cultural vorbind, de-ai ei, şi de-a transforma realitatea românească după chipul şi asemănarea Occidentului – chiar dacă uneori şi cu păstrarea unor trăsături ale propriului fond românesc, dacă o mai fi existînd vreunul. Programul Cercului (1943) afirmă preocuparea pentru cultura naţională, creată sub zodie critică şi sincronizată contemporaneităţii. Ca proclamaţie estetică antisămănătoristă şi antitradiţionalistă, Manifestul Cercului se situează pe linia Maiorescu şi Lovinescu, a autonomiei esteticului.
În Manifest, autoritatea lui Maiorescu şi Lovinescu este asumată direct şi orgolios.
Numele lui Blaga lipseşte însă – iar prin diatriba contra inspirării din literatura populară, manifestul pare îndreptat de-a dreptul contra acestuia.
Nu este, totuşi; scris de I. Negoiţescu dar cu ştiinţa şi la îndemnul lui Radu Stanca, Manifestul foloseşte argumente ce pot fi uşor recunoscute drept blagiene. De pildă, pledoaria de la început, cum că poezia populară, „deşi creaţie minoră”, reprezintă „un izvor cert pentru marile posibilităţi viitoare, menite să depăşească acele forme priomordiale, pînă la completa detaşare a tiparelor culte. Exemplele istorice ne arată că o cultură majoră începe acolo unde formele colective şi nediferenţiate sunt înlocuite cu o creaţie eliberată din magma comună şi strict individuală a personalităţii” este o idee clar blagiană; căci tînărul Negoiţescu reproduce pur şi simplu învăţătura lui Blaga (învăţătură „predată” inclusiv regelui, cu ocazia intrării în Academia Română) despre matricea stilistică populară făgăduitoare a unei matrici stilistice majore şi de autor. Iar la scurtă vreme după publicarea Manifestului – pentru că, după cum spune Regman în preţiosul său interviu cu Farkas Jenő, între tinerii cerchişti şi „îndrumătorul nostru”, adică Blaga, a apărut totuşi „o oarecare distanţare” în urma publicării Manifestului – Radu Stanca, personalitatea cu cea mai mare autoritate în rîndul cerchiştilor, a avut prevederea de a-i omagia pe Blaga şi Lovinescu simultan. Astfel, într-un eseu important de-al său, intitulat De la stilul istoric la stilul filosofic, publicat în vara anului 1943, el scrie că „dacă am vrea să fixăm cîteva nume cu deosebită contribuţie pentru accelerarea acestei treceri [de la stilul istoric la cel filosofic], am reţine în primul rînd numele lui Lucian Blaga şi E. Lovinescu, care, pe planuri diferite, au vestit luminos noul zbor al spiritului românesc”.
Cerchiştii au pledat, în 1943, adică în plin război mondial, pentru valoarea estetică, disociind-o: de valoare general-culturală, pe de o parte; de valoarea politică, pe de altă parte; de valoarea etnică şi de cea etică, pe deasupra. Nu au avut totuşi o estetică puristă. Radu Stanca, un teoretician pe cît de precoce pe atîta de strălucit, a formulat memorabil crezul său estetic, ce va deveni al întregului Cerc: „Exclusivitatea estetică nu duce la capodoperă”, scrie el în Resurecţia baladei, pledînd pentru o operă care poartă în ea o complexitate axiologică cît mai bogată. În perioada istorică următoare, aspiraţiile estetice ale cerchiştilor au fost, fireşte, dezminţite brutal de către ideologia şi practica socialismului real proaspăt instalat. „Factorul uman”, adică invidia confraţilor mai puţin talentaţi şi mai puţin cultivaţi, a desăvîrşit ceea ce nu săvîrşea ideologia oficială: cerchiştii au devenit  nişte marginali. Abia a doua mare creaţie a Universităţii din Cluj, şi anume Echinox-ul şi echinoxiştii, au mai reparat cîte ceva, continuînd, în condiţii nu uşoare, ceva din spiritul cerchismului, al lovinescianismului şi al maiorescianismului. Mie, aşa cum am mărturisit repetat, mi-ar fi plăcut să-i am pe cerchişti drept profesori.
Prieten apropiat al cerchiştilor, Farkas Jenő are meritul de a-i fi provocat pe I. Negoiţescu, Ştefan Aug. Doinaş, Nicolae Balotă şi Cornel Regman să se dezvăluie încă o dată. Cele trei interviuri, două ocazionale, în sensul goethean al termenului, unul, acela cu Regman, premeditat şi mai elaborat, poartă amprenta singurităţii fiecărui cerchist. Iar farmecul lor este concurat de importanta valoare documentară a interviurilor. Este frumos că le avem şi că prin ele ne putem apropia de cei pe care îi simţim asemenea şi ni-i alegem, într-o îndreptăţită recuperare, drept familia noastră spirituală. (Marta Petreu, Cerchiștii sau profesorii pe care i-am ratat)

„După cum se poate deja remarca, Cercul Literar nu reprezintă numaidecât tema acestor interviuri. En vedette sunt patru dintre componenţii Cercului. E motivul pentru care, fără a refuza cărţii calitatea de document, aş numi-o mai degrabă un document de atmosferă. Nu o istorie orală, ci nişte marginalii. Şi Negoiţescu, şi Doinaş, şi Balotă şi Regman sunt în continuare prea pătrunşi de spiritul tinereţii lor ca să simtă nevoia de a-l reconstitui, cu distanţa pe care o pretinde o asemenea încercare. Când sunt, totuşi, convocaţi s-o facă, se prevalează de fermitate şi brevilocvenţă” (Cosmin Ciotloş, Un document de atmosferă, în „România literară”, nr. 44, 2015, disponibil online la http://www.romlit.ro/un_document_de_atmosfer).

Reviews

There are no reviews yet.

Be the first to review “Farkas Jenő – Cvadratura Cercului Literar. În dialog cu patru cerchişti: I. Negoiţescu, Ştefan Aug. Doinaş, Nicolae Balotă, Cornel Regman”