Opera vieții mele
de Patrel Berceanu

Cu doar patru cărți originale publicate în timpul vieții, Patrel Berceanu pare a-și lua revanșa în postumitate – dacă putem vorbi despre o postumitate reală a poeziei. Unii cred că poezia atâta așteaptă: dispariția celui care a scris-o. E un truism, un loc comun al „profesorilor” de poezie. Poetul are o viață a sa care nu-i mai aparține, decât în măsura în care este recunoscut ca fiind cel care a trăit în timpul său. Ulterior, viața sa intră în legende, mai mult sau mai puțin urbane. Ceea ce uită uneori amatorii de lirică, chiar și cunoscătorii intimi ai acesteia, este însă faptul că poezia trăiește în prezentul continuu al versurilor născute pentru a păstra ceva din climatul timpului când au apărut printre noi. În trupul concret al unui poem se amestecă zilele și nopțile când poetul lucra, oricât apărea de emfatic, la nașterea acestui timp. Odată ivite, versurile bune refac misterul genezei într-o repetată ciclicitate care asigură permanența poeziei adevărate în lume – și persistența persoanei. Scrisul poate fi nu doar o hologramă a eului auctorial, ci persoană însăși. Trup al scrisului său, Patrel Berceanu a fost un poet adevărat, născut el însuși din liniștea provocată de foșnetul adolescentin al cărților și de palpitul unei lumi pe care a îmbrățișat-o atent la feluritele ei configurări.

Nicolae Coande