Ambivalența tiparelor clasice în opera eminesciană,
de Amalia Voicu

„Cartea elaborată de Amalia Voicu abordează un subiect dezbătut aparent frecvent în eminescologie. Este motivul pentru care autoarea încearcă, în paginile introductive, să aducă unele clarificări, pentru a convinge că urmează să opereze cu termeni proprii. De aceea, a cercetat accepţiunile variate ale termenului clasic şi ale familiei semantice corespunzătoare, într-o perspectivă nu numai istorică, ci şi transistorică. (…)

Acest prea-plin îi permite exegetei să descopere ceea ce a numit ambivalenţă. Cu alte cuvinte, atât deschiderea către antichitate (însă o antichitate înţeleasă cuprinzător), cât şi tensiunea către acceptarea şi crearea unor tipare moderne. Acestea ar fi definirea eforturilor lui Eminescu de asumare a unor cutume literare tradiţionale, şi totodată de depăşirea lor.” (Dan Mănucă)