Literatura universală în amfiteatru
de Tudor Vianu

Cursul [de Literatură universală și comparată] a fost organizat după principiul unei individualizări progresive a expunerii. Pentru fiecare secțiune a lui, mai întâi un tablou istoric-social al epocii, apoi al caracteristicilor generale ale curentului desfășurat în toate literaturile în care aceleași condiții social-istorice l-au favorizat și între care au circulat influențele sau au apărut paralelismele. Curentele există prin autorii și operele care le-au ilustrat și care au trebuit expuse pe rând, în succesiunea lor istorică, mereu legată de momentul lor. Când una din aceste opere relua un motiv tradițional, de pildă motivul „nobleței de suflet”, motivul „prometeic”, motivul „faustic”, motivul „lumii ca teatru”, motivul „ruinelor”, al „mormintelor” sau vreun altul, cursul n-a omis să schițeze istoria motivului respectiv, arătând semnificația deosebită pe care el o dobândește la diferiți scriitori, în momente deosebite ale istoriei societăților. Astfel, motivul „lumii ca teatru”, care alcătuiește un mit justificator al stărilor de fapt, al orânduirii existente a lumii, la stoicii epocii imperiale a Romei sau în Contrareformă, de pildă la Calderón, devine un motiv satiric, cu implicații revoluționare, la Voltaire sau la Jean-Baptiste Rousseau etc. În fine, procesul de individualizare treptată, care de la epocă ne-a dus la curente, apoi la scriitori, la opere și la motive, trebuia să culmineze în considerarea operelor ca fapte de expresie. Acest aspect al operelor este cel mai îndepărtat de temelia lor social-istorică, deopotrivă cu vârful piramidei față de baza ei, așa încât aici trebuia evitat, cu deosebită grijă, sociologismul vulgar, dar urmau să fie puse la contribuție metodele mai noi ale cercetării stilistice, pe care, cultivându-le în altă parte a activității mele, puteam să le folosesc, împreună cu toți colaboratorii catedrei, și în acest sector al însărcinărilor noastre.

Tudor Vianu, „Literatura universală și literatura comparată”, 1964