Vintilă Ivănceanu – Nemaipomenitele pățanii ale lui Milorad de Bouteille

Pe 26 decembrie 1940 s-a născut la București un oniric ludic și virtuoz: Vintilă Ivănceanu (m. 7 septembrie 2008, Essaouira, Maroc). Afirmat alături de gruparea neo-avangardistă a lui Dimov, Țepeneag & Co, sub patronajul simbolic (și protecția) lui Miron Radu Paraschivescu, la suplimentul „Povestea vorbei” al revistei „Ramuri”, a debutat în 1967 cu un splendid volum de versuri fantezist-bufone, în care inventivitatea jemanfișistă și parodia neagră se amestecă dezinvolt (Cinste specială, 1967). Va urma, în perioada de vârf a liberalizării poststaliniste, un altul (Versuri, 1969) ceva mai domolit. Au rămas de pomină pentru cunoscători, din această perioadă de eliberare a imaginarului sub presiune, două mici romane în care eposul cavaleresc medieval e trecut prin alambicurile post-suprarealismului funambulesc (de tip Grigore Cugler-Boris Vian): Nemaipomenitele pățanii ale lui Milorad de Bouteille (1970) și Vulcaloborgul și frumoasa Beleponjă (1971), microromanul oniric Până la dispariție (1969) având o factură kafkiană. Omul însuși era un nonconformist notoriu, protagonist a numeroase legende ale grupului. Părăsește țara după Tezele din iulie, stabilindu-se în Austria alături de soția sa, traducătoarea Heidi Dumreicher, împreună cu care a înființat și o editură, Rombus (captivitatea personajelor din Până la dispariție în „zona rombului” – alegorie a României – se regăsește în denumirea editurii înființate în exilul vienez). A fost profesor asociat la Institutul de Științe Teatrale și la Institutul pentru Muzică Electroacustică din Viena, s-a ocupat, printre altele, de teatru, film și muzică experimentală; în Austria, a publicat eseuri și mai multe cărți în germană, unele masive dar la care (netraduse în română fiind) n-am avut acces. Ar merita traduse, totuși, măcar unele – dar cine mai știe azi, la noi, de acest artist atât de special, care ar merita o… cinste specială? – Paul Cernat

Textul lui Vintilă Ivănceanu era perfect sincron cu literatura europeană de la vremea apariției lui. Este, de fapt, vorba de o sumedenie de sincronicități, începând cu ceea ce am putea numi experimentalismul secolului XX, conștientizarea rolului scriitorului în societatea modernă și știința de a construi din angoase și vieți compromise un pământ care să zboare. Fiindcă asta face în cele din urmă Vintilă Ivănceanu în romanul său. Las la o parte înrudirea cu noul roman francez și cu noile câmpuri de acțiune deschise de psihanaliza lui Freud (mai ales în ceea ce privește visele).
Un lucru decisiv este că, de fapt, cartea lui Ivănceanu este un anti-roman, o deconstrucție urmată de o construcție exemplară. Un urlet. În el găsești cam tot ce vrei: este o parabolă postmodernistă a actului scriiturii, un dicționar de stări, povești duse până la limita plauzibilității, o ingeniozitate matematic reverberantă, un compendiu de posibilități de a scăpa de sub orice fel de aservire. – Paul Vinicius