Haimanaua Singurătate,
de Aurel Dumitrașcu, Lucian Vasiliu

Poate un gen al subiectivității, cum este corespondența, să dea seamă, în mod semnificativ, de istoria publică a unei epoci? Aurel Dumitrașcu a fost, o știm deja, unul dintre cei mai consecvenți epistolografi din perioada postbelică. Scrisorile sale, adresate unor personalități ale vieții literare, de la Octavian Paler la Dumitru Radu Popescu, și, mai ales, colegilor de generație optzecistă, au alcătuit o insolită «rețea» de comunicare literară, într-un deceniu cenușiu și închistat. Cine dorește să ia cunoștință de felul în care trăia un intelectual român în ultimii ani de comunism are în epistolele poetului de la Borca un material documentar inestimabil. Ca un «radar» infailibil, Dumitrașcu a parcurs, zi de zi, relieful spațiului public, cartografiindu-i vulnerabilitățile, înălțimile și căderile, reperele și, inevitabil, intrușii. (Răzvan Voncu, în „România literară” nr. 9/4 martie 2015)