Panopticum
de Ion Caraion

Ediția anastatică a volumului de versuri cu care a debutat, în 1943, la 20 de ani, Ion Caraion (1923 – 1986). Titulatura inițială a plachetei fusese, conform mărturisirii autorului, Circ domestic. Tirajul ediției princeps a fost confiscat aproape integral după tipărire, nebeneficiind de difuzare. Astfel, Panopticum a devenit o raritate bibliofilă. Volumul absentează din marile biblioteci publice, putând fi reperat numai în anticariate. Prezenta ediție este însoțită de un microstudiu introductiv și reproduce câteva dedicații oferite de Ion Caraion pe volumul Panopticum.

Reeditarea acestei cărți, prilejuită de centenarul nașterii poetului, se dorește o recuperare simbolică, după 80 de ani, a unui debut vitreg.

Despre autor: Aparținând literar „Generației Războiului”, Ion Caraion (pseudonimul lui Stelian Diaconescu, 23 mai 1923 – 21 iulie 1986) s-a afirmat ca poet prin „tripticul” alcătuit din Panopticum (1943), Omul profilat pe cer (1945) și Cântece negre (1946). În aceeași perioadă a lucrat în mai multe redacții, între care cea a revistei Lumea, aflate sub conducerea lui G. Călinescu.

A traversat o lungă detenție politică. Supliciul carceral a început în 1950, cu cinci ani de recluziune, o parte fiind executată la minele de plumb din Maramureș. Un instantaneu memorialistic al scriitorului despre calvarul din subteranul de la Baia Sprie: „Ne găseam la sute de metri sub pământ. Eram în schimb de noapte. Aveam 29 de ani și 38 de kg. Trebuia să livrăm o normă irealizabilă – fiecare sclav, căci sclavi eram, câte 4 tone de minereu pe șut”. (S-a speculat că acest episod concentraționar al lui Ion Caraion ar sta la baza experienței similare suportate de Victor Petrini, protagonistul trilogiei romanești Cel mai iubit dintre pământeni de Marin Preda.) În 1958, a fost iarăși arestat. Va fi pus în libertate în 1964. „Avem sentimentul că Ion Caraion a trăit mai mult decât oricare altul destinul generației lui”, nota, cu aluzivă îndreptățire, criticul literar Eugen Simion în Scriitori români de azi, I (1974).

Din 1966 până în 1981, când a părăsit România, pentru a se stabili în Elveția, la Lausanne, unde a rămas până la capătul vieții, Ion Caraion a publicat numeroase volume, clădindu-și, sub spectrul anilor care i-au fost răpiți din biografie, o operă de anvergură.

Dintre cărțile de poezie, amintim: Eseu (1966), Dimineața nimănui (1967), Cârtița și aproapele (1970), Deasupra deasuprelor (1970), Cimitirul din stele (1971), Munții de os (1972), Frunzele în Galaad (1973), Lacrimi perpendiculare (1978), Dragostea e pseudonimul morții (1979, ediție bilingvă, româno-franceză). Acestora li se adaugă titluri apărute în exil.

O secțiune aparte a creației sale o reprezintă eseistica literară: Duelul cu crinii (1972), Enigmatica noblețe (1974), Pălărierul silabelor (1976) și mai ales Bacovia. Sfârșitul continuu (1977, 1979). În aceeași categorie se situează, în pofida titlului, Jurnal I. Literatură și contraliteratură (1980), care adună îndeosebi comentarii critice răspândite în periodice.

A scris și versuri pentru copii: Marta, fata cu povești în palme (1974), O ureche de dulceață și-o ureche de pelin (1976, 1981), Lucrurile de dimineață (1978).

A desfășurat – încă din tinerețe – o prolifică activitate de traducător. Dintre autorii tălmăciți (singur sau în colaborare): Balzac, Goncearov, Al. Dumas, Antoine de Sainte-Exupéry, Edgar Lee Masters, Daniel Defoe, Anna Ahmatova, Ezra Pound, Malcolm Lowry.

De asemenea, a îngrijit, tradus și prefațat (singur sau în colaborare) următoarele volume: Antologie de poezie neerlandeză (1973), Antologia poeziei franceze de la Rimbaud până azi (3 vol., 1974-1976), Poeți canadieni contemporani (1978), Antologia poeziei americane (1979).

Un Panopticum, spuneam, dar explicit, publica și, în urmă cu opt decenii, Ion Caraion (întîmplător sau nu, exeget la rîndul lui al lui Bacovia, și anume dintre cei mai buni). Foarte tînăr pe-atunci, de abia douăzeci de ani, încă departe de groaznicele delațiuni la care se va preta peste ani, el se lovește, totuși, editorial, de un prim obstacol de ordin politic: acela al cenzurii antonesciene. E motivul pentru care, în loc să se cheme Circ domestic, cartea avea să poarte titlul știut, să rețină în sumar abia o treime din poemele depuse în manuscris la Editura Prometeu și, în fine, să aibă parte nu de o minimală expunere, ci de o cît se poate de cazonă confiscare de tiraj.

Întregul dosar al încurcăturilor acestora (plus cîteva utile reflecții privitoare la data apariției, căci ipoteza lui 1943 e concurată de altele cîteva, ulterioare) e foarte prob reconstituit de Alexandru Dumitriu în cuvîntul-înainte al ediției anastatice nu demult apărute la Muzeul Literaturii Române. Cu-atît mai prețioasă, aceasta, cu cît, în princeps, se pare, volumul e de negăsit în vreuna din marile biblioteci publice bucureștene. Ce nu realizasem pînă acum, la relectură, e cît de aproape e în fond Caraion de Leonid Dimov în pofta de a versifica, de-a ivi rima rară („spart” / „Descartes”) și de-a defibrila energic ritmurile. Îi separă numai trei ani, îi apropie dereglarea suprarealistă a simțurilor și gîndul neabătut al morții, exhortat de unul, resorbit de celălalt:

„Copacii pe trotuare mergeau de-o săptămînă / (mucegăise cerul la geamul 20) / da, ploile pe streșini absurde-au fost și reci / afișele din palmă… Cu muribunzi de mînă / am auzit cum pleacă tramvaiele-n sincopă. / („Purtai atuncea febră și mîini de antilopă)”.

Cosmin Ciotloș, Panopticum, publicat în Dilema Veche nr. 1009 din 10 august – 16 august 2023

https://edituramnlr.ro/librarie/poezie/panopticum-de-ion-caraion/