Lumea, la Estul ei
de Mihai Ispirescu

Se spune că memoria îți joacă uneori feste, în sensul uitării sau – mai grav – al deformării amintirilor. Ce te faci însă când aceste feste sunt ca niște izvoare multiple într-un peisaj plin de angoase, frici, exasperări, bucurii și multe altele, care se îngrămădesc printre oameni și lucruri, care prind viață, deloc fantomatică, ci aproape concret-vizuală, încât ne punem întrebarea: nu unde, nu când, nu cum, ci de ce realitatea?
Dacă ești născut dramaturg, cu experiență de prozator și cu un lirism care induce un proces ce pare de vindecare, dar care este refuzat de organism, ai sentimentul că înoți în retrăire, n uca formă artificială de autenticitate, ci, dincolo de nostalgie și melancolie, prin metamorfoză, întregul volum devine un text al unui suferind care își aplică cu tenacitate medicamentația autoironiei. Brusc, îmi aduc aminte titlul unui eseu al lui Jean Starobinski (Rețete încercate pentru îndepărtarea melancoliei) și se intensifică senzația că avem în acest volum un vademecum al spiritului solitar și solidar, din care răsare o înțelegere nedisimulată a lumii ca teatru pe care, „la Estul ei”, nu te sfiești să ți-o asumi; tu prin lectură, iar autorul ei prin participare.

Ion Cristescu